Acum mai bine de douăzeci de ani îi spusese pentru prima dată: „m-ai fi putut ajuta și n-ai făcut-o. Dacă n-ai fi făcut ce ai făcut, viața mea ar fi fost altfel”. Erau amândoi tineri, încercau amândoi să construiască ceva. Între timp, și el și ea uitaseră cu exactitate ce anume era lucrul acela care, altfel făcut, i-ar fi schimbat ei viața. Cu toate acestea, nu trecuse nici măcar o lună fără ca ea să spună, din nou și din nou, aceleași cuvinte. Nu, câteodată cuvintele erau altele, mereu schimbătoare, în funcție de anii care se așezau peste ei și de greutățile prin care amândoi treceau, însă, în esență, ideea, mesajul lor rămâneau neschimbate. Era acolo ceva, în trecut, un ceva la care ea se întorcea chiar și acum, când toate trecuseră, când peste vechile răni se așezaseră, vindecătoare, unele noi.
La început, el se gândise că, într-adevăr, făcuse o greșeală, dar crezuse că reproșurile vor înceta și nu-și imaginase vreodată că va plăti la nesfârșit pentru o eroare pe care acum nici măcar nu și-o mai amintea. Atunci erau tineri, părea de neconceput că ea poate purta în spate spectrul propriului lor trecut la nesfârșit. Vorbeau despre viitor, însă, odată cu trecerea anilor, ea își retrăia cu o din ce în ce mai mare intensitate trecutul și doar atât.
În momentele de liniște, din ce în ce mai rare, ea înțelegea că nu avuseseră de ales, că totul se petrecuse așa cum se petrecuse nu dintr-un calcul al vreunuia dintre ei, ci pentru că nu existase o altă cale. Urmau apoi clipele de neliniște, când ea nu făcea altceva decât să-și imagineze cum ar fi fost dacă el ar fi acționat atunci altfel. În timp, ajunsese să privească momentul acela ca pe unicul important, ca pe un început al tuturor evenimentelor ulterioare. Dacă ar fi rămas în beznă, în micul lor apartament confortabil, în urma unei banale pene de curent, ea, așezată în pat, cu pernele sprijinindu-i spatele, înlănțuindu-și genunchii goi cu mâinile, i-ar fi spus, nici măcar privindu-l în ochi: „puteai să faci altceva atunci. Și n-ai făcut-o”. La început, îl privea în ochi atunci când îi adresa reproșul, apoi, odată cu trecerea timpului, în propria ei lume, se comporta din ce în ce mai mult de parcă el nici măcar nu mai era acolo. Tot la început, el încercase să-i explice. Încercase să se justifice, încercase să pledeze vinovat, încercase să se enerveze, încercase s-o convingă să privească înainte, încercase să-i spună că nimeni nu poate ști daca o altă decizie, atunci, ar fi schimbat ceva, încercase orice putea încerca. Își dăduse curând seama că nici măcar nu-l asculta.
În fiecare dimineață, el se trezea dorindu-și un singur lucru. Să treacă ziua fără să audă reproșul, fără ca ea să-l privească drept unica sursă a tuturor mizeriilor care i se întâmplau. În vremea din urmă, el nu mai spunea nimic. Știa că nu-l ascultă nimeni și își contempla marea teamă, cea pe care încercase s-o evite atunci când o alesese pe ea, atunci când o iubise, atunci când fusese atât de caldă, atât de aproape; își contempla singurătatea. Și ea simțea la fel; două singurătăți suprapuse, două margini de lume între care se așezase hăul unei neînțelegeri demult uitate, dar omniprezentă.
Acum, în întuneric, amândoi pretind că dorm, doar pentru a nu mai fi nevoiți să vorbească unul cu altul. Plapuma groasă se așază între ei ca un zid, ca o frontieră, ca un spațiu vid, de milioane și milioane de ani-lumină, ce separă două galaxii. Fiecare, de o parte și de alta a acestei frontiere, visează… Nu mai pot visa amândoi… demult… demult nu mai pot visa amândoi. El se întreabă dacă o mai poate regăsi, printre coridoarele acelea întortocheate ale reproșurilor, ea se întreabă dacă nu i-ar fi fost mai bine altfel. În sufletul ei, nu se mai găsește spațiu pentru sentimentele de altădată, nici măcar amintirea lor nu mai există. Întregul spațiu e umplut până la refuz de un singur gând. Asemenea unui cântec care se blochează pe aceeași frază muzicală, ea repetându-se la nesfârșit, până când ajunge să-și piardă și puținul sens pe care l-a avut, atunci când era parte integrantă a întregii melodii, în mintea ei nu mai e loc decât pentru un singur gând… ce-ar fi fost dacă, atunci, el ar fi făcut altfel. Nici măcar nu mai știe când exact a fost acel „atunci”, nu mai știe cu deplină claritate ce anume a făcut el și ce anume ar fi trebuit să facă… A rămas doar sentimentul că ceva important, extrem de important, trebuia făcut altfel și nu așa.
E ca cearta dintre doi copii. Dacă se încăpățânează să nu-și vorbească unul altuia pentru o lungă bucată de vreme, la un moment dat, nu-și vor mai aminti de ce anume sunt certați, ci doar că nu trebuie să-și vorbească. Va rămâne, pentru fiecare dintre ei, sentimentul că, odată, demult, se întâmplase ceva care i-a separat. Nici nu e nevoie de mai mult. Se vor evita la nesfârșit, doar pentru că sentimentul acela, mai ales în lipsa amintirii exacte a ceea ce s-a întâmplat, e suficient pentru a așeza între ei o răceală comparabilă cu Marea Glaciațiune.
Adorm în fiecare seară și se trezesc în fiecare dimineață, fără a mai fi capabili să-și amintească ceea ce i-a adus împreună, ceea ce speraseră să facă împreună, ceea ce și făcuseră, până la acel moment straniu, confuz, în care el putuse face altceva și nu a făcut. Dacă s-ar întâmpla miracole, într-o bună zi s-ar trezi amândoi și ar vedea proiectate pe un perete al dormitorului lor, imagini ale fericirii de altădată, imagini cu ei râzând, mici gesturi, amănunte, întâmplări care să le aducă aminte de ce și cum începuse totul. Însă, miracole nu se întâmplă… Cel puțin, nu în lumea reală, lumea în care, cândva, cine știe când, el făcuse ceva ce ar fi putut face altfel…
Pe Ovidiu îl găsiți și aici.
